Si o spun cu toata raspunderea.

Mai intai de toate, trebuie sa accept faptul ca am avut parte, pana la acest punct, de o viata la care altii deseori viseaza. M-am nascut intr-o familie despre care pana acum as fi spus ca este “ca oricare alta”. Adevarul este insa ca familia mea, cu toate intamplarile care au adus-o la nivelul de plafonare existentiala la care se afla, nu a avut parte niciodata de intamplari dramatice, care sa-i lase cicatrici adanci. Evenimente precum casatoria parintilor certati cu batranii lor, nefericirea lor data de ceea ce eu si fratele meu nu suntem, certurile de decenii dintre bunici si fratii lor, faptul ca nu suntem bogati, sau iesiti din comun in societate, nu reprezinta nici o poveste iesita din banalitate.

Iar faptul ca eu am crescut in mediul asta constant, ferit de variatii puternic contrastante in atmosfera, m-a pazit si pe mine de multi demoni care au chinuit atat de multi oameni, dintre cei printre care traim.

Ca sa nu stau 8 ore pe zi la gradinita, parintii m-au lasat in grija bunicilor de mic. Am facut gradinita, prin urmare, in satul natal al bunicii mele, in casa in care ea s-a nascut. Cand murdaream pantalonii de lana facuti de bunica dadeam vina pe copiii mai mari din vecini, iar toata lumea alinta copilul de la Bucuresti, al mai frumos si destept decat al lor, mucosi defavorizati cultural, dar care la 7:00 dimineata se intorceau de la vale, unde dusesera deja vacile la pascut.
De aici a inceput, cred eu, problema despre mine, pe care urmeaza sa o insir aici, pe cat de coerent pot sa fiu in clipa asta. Pentru ca am crescut intr-un mediu care m-a favorizat permanent, niciodata nu am fost in stare sa inteleg de ce ceilalti “ca mine” nu se comporta asa cum m-as astepta eu. De asta mereu am fost un asa-zis copil razvratit, care a aratat de fiecare data cand i s-a ivit ocazia cu degetul catre cei care fac nedreptati. “De ce fac ei nedreptati, cand viata iti ofera sansa sa fii si bun!?”. Pentru ca, realizez acum, nu tuturor viata le ofera sansa sa se comporte impecabil. De asta, atunci cand invatatoarea ne punea sa scoatem batistele si sa punem palmele peste ele, pe banca, unii copii nu aveau batiste, iar unghiile le erau murdare. Sau si le rodeau repede, sa nu primeasca inca o rigla peste palma.

In permanenta am avut senzatia ca sunt un om mai “curat” fata de multi altii din jur. Intr-un moment de ignoranta majora, cand eram inca scolar si ma plimbam cu taica-miu prin cartier, l-am intrebat “tata, dar de ce nu poate toata lumea sa gandeasca precum noi!?”. Iar el, probabil la fel de nestiutor ca si mine, mi-a raspuns cu aceeasi naivitate “Pentru ca asa suntem noi”.

Adevarul este insa ca “asa” inseamna, de fapt, norocosi. A nu se intelege gresit, nu am pretentia ca sunt, sau suntem, mai “sfinti” decat altii. Vreau doar sa spun ca am avut sansa sa traiesc intr-o lume ferita de infometare, violenta si alte atrocitati asupra trupului si a mintii. Am avut, deci, tot ce am avut nevoie ca sa cresc si sa devin ce vreau eu.

Asta m-a facut insa sa fiu, desi mai bine hranit (cu repercusiunile de rigoare asupra mintii), mai lenes si mai ignorant. Am luat atat de multe lucruri ca si cand ele s-ar oferi tuturor, incat habar n-am avut ca eu nu am vreun merit pentru felul in care sunt. Am primit de-a gata tot ce-i necesar, atat cat sa nu am vreun motiv sa ma plang de vreo soarta meschina si sa devin om.

Chiar si cu toate astea constientizate, nu pot spune ca ma displac. Noroacele astea m-au ajutat sa devin un om capabil sa fac lucruri frumoase in viata; sa creez, nu doar sa supravietuiesc. Pe de alta parte insa, am fost permanent invrajbit fata de ceilalti, care nu au aratat ca ar putea face asta. Am dat in permanenta vina pe fiecare om in parte pentru propria sa conditie. Ma gandesc insa, daca nu aveam parte de toate noroacele mentionate, eram eu in stare sa fiu macar atat de drept precum ei?

Ferit fiind, cum spuneam, de atatea realitati crude, nu mi-am dezvoltat insa imunitatea la relele lumii. Am ajuns, in cele din urma, sa ma lamentez permanent de toate nedreptatile care au inceput sa ma loveasca, odata cu primii mei pasi in lume. Iar lumea, cu tot confortul pe care ni-l ofera astazi, aici, ramane totusi un teritoriu agresiv, unde natura nu face selectii in baza vreunor simpatii. Cand vine vorba de supravietuire, de la un anumit punct, tine de fiecare sa izbaveasca in lupta cu sine, cu ceilalti.

Asa cum zicea Albert Einstein, “Nu putem sa fim exasperati de umanitate, fiind la randul nostru fiinte umane”. Abia ce incep sa inteleg lucrurile astea. Ceea ce ne formeaza are, in acelasi timp si rolul de a ne readuce la starea de animale ce cauta sa reziste in tentativa de a nu muri, iar apoi de a-si face propria existenta cat mai lipsita de greutati. Suntem, sa recunoastem, perisabili. Creaturile sacre pe care le tot invocam cand vrem sa facem apel la sfintenie sunt, in cele din urma, niste idealuri. De aceea, sfintenia ne este inaccesibila.

Mai departe, cred ca asta este motivul pentru care trebuie sa ne acceptam limitele. Si sa constientizam faptul ca cei din jurul nostru sunt, in fond, la fel de oameni ca si noi. Doar ca au avut parte de experiente formatoare diferite. De la mediul in care traim si pana la felul in care, biologic vorind, suntem construiti fiecare pentru a percepe lumea, fiecare om simte vibratiile pamantului prin perspectiva personala.

Asa se face ca ceea ce pentru unii pare inadmisibil, pentru altii este un fel de a fi. Tot acesta-i motivul pentru care oamenii se ranesc intre ei. De aici tradarile, razboaiele de fel si fel, suferintele, pacatele, durerile si manturile fiecaruia. Asta nu trebuie sa ne defineasca insa in relatia noastra cu ceilalti. Daca vrei sa te descotorosesti de propriile frustrari, cauta sa intelegi ce se intampla in jurul tau. De ce si cum pot altii sa se comporte in feluri care tie ti se par injuste.

Desigur, ar trebui sa fim mai mult decat ceea ce putem sa fim ca sa ii intelegem pe toti din jur. Dar trebuie sa incercam sa ne descotorosim de idei si ganduri preformate. Si totusi, nu trebuie sa ne lepadam de experientele altora. Ba, dimpotriva, sa cautam sa invatam din ele cat mai multe. Fara invataturile celor mai trecuti decat noi, nu am putea sa acumulam si sa realizam nimic. Din cauza asta continuam sa ramanem dependenti de oameni, oricat de salbatici ni s-ar parea ei uneori.

Iar apoi, din toate aceste motive si contrar ideilor infantile pe care le-am avut, cum ca as fi fost sau as cautat sa devin o fiinta mai curata decat cei din jur, incep sa invat ca, in cele din urma, nu sunt cu nimic mai presus, in esenta, decat toti cei din jurul meu. Fiindca de la ei invat tot ceea ce stiu si, de altfel, datorita lor sunt (orice), nu ma pot lepada de nimeni dintre cei pe care i-am intalnit, sau chiar de oameni, in general.

Asa am invatat ca a te maturiza nu inseamna neaparat a deveni mai putin om. Adica a ma lepada de pielea inocentei, poate insemna a deveni mai constient de cine, ce sunt. Nu urasc pe nimeni dintre toti cei care sunt, sau au fost. Toti au avut motivele lor in tot ce au facut. Chiar daca drumul unora a fost mai intunecat decat al meu, sau al altora, fiecare cu propria materie. In felul asta realizez ca sunt indragostit de viata. Vorbele si gandurile negre despre existenta trebuie sa dispara, pentru ca ele sunt doar o forma de proiectare a propriului egoism.

Tot azi am invatat ca dispretul fata de ceilalti nu este decat o alta forma de ipocrizie. A le cere altora sa nu fie egoisti este ca si cum ai cere ca regulile vietii sa se abata special pentru tine. Adica sa fii un egoist mult mai mare decat ei.

Sper ca tu, persoana care m-a facut sa-mi deschid ochii astazi vis a vis de toate cele de mai sus, sa citesti asta. Ti-am spus-o si direct, dar vreau sa o si scriu, ca sa ramana insemnat si sa pot reveni aici si alta data, cand poate voi fi mai putin luminat decat acum: nu pot sa te urasc niciodata. Cum as putea, de altfel, cand tot ce ai facut pentru mine a fost intotdeauna sincer, adevarat. Esti cea mai frumoasa persoana pe care am intalnit-o pana acum. Si nici nu sunt sigur daca voi mai avea norocul sa mai cunosc vreodata pe cineva ca tine.

Mi-as fi dorit doar sa nu fiu atat de imatur si sa-ti pot oferi si eu macar un strop din lumina care se afla acum deasupra mea, datorita tie. Nu o sa te uit niciodata, pentru ca acum esti parte din mine.

network. but, of course.

Sufletul mi-e dus de-acasa
Si nu stiu pe ce carare s-a pierdut
Stele multe ingandurate
Sageteaza clipa-n care m-am nascut
Nu-mi presimti tu nebunia
Inima cand mi-o adulmeci tremuratu
Am sa-mi caut cuib in ramuri
Canta lutul zvon curat ca lacrima
In argintul cel de noapte
Cand m-a biruit imbratisarea ta
Lacomi si flaminzi mi-s ochii
Vesnic nesatui in cautarea ta
Umbra ta e dulce
Urma ta e oarba
Te urmez oriunde
Umbra ta e dulce
Urma ta e oarba
Te urmez oriunde
Am vazut chipul tau intr-un geam
Intunecat de vagon de cale ferata
Zorii m-au prins privindu-te
Oamenii dormeau chirciti mofturos
Peste tot imprejurul meu si
Mi-am cerut iertare pentru ei
Am vazut chipul tau cand vantul
Isi stergea lacrimile reci pe geamuri
Altoita pe fiinta mea, imensa lume ma doare ca o rana
Am vazut chipul tau si-am inchis pleoapele sa-l imbratisez
Umbra ta e dulce
Urma ta e oarba
Te urmez oriunde
Umbra ta e dulce
Urma ta e oarba
Te urmez oriunde
Pasul tau suride, chipul tau zburda
Rasuflarea ta ma topesc launtric
Numele tau sfariie pe trupul inimii mele
Din zimbetul tau am invatat zborul
Din mirosul tau am invatat vietatea
Din oboseala ta, din oboseala ta
Am invatat dragostea
Mana ta imi face gandul batran
Secunda ta imi fuge graba
Numele tau, numele tau
Sfaraie pe trupul inimii mele
Valuri peste valuri de iubire se revasa din mine
Umbra ta e dulce
Urma ta e oarba
Te urmez oriunde
Umbra ta e dulce
Urma ta e oarba
Te urmez orïunde

“Destinul este acea parte din Timp în care Istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol.”

Eliade.

Mi-am facut un obicei, de la o vreme -  sa identific cauzele problemelor cu care ma confrunt in propriile (in)actiuni. Ceea ce unii numesc “destin” este, dupa umila mea parere, manipulabil intr-o proportie determinanta de catre felul in care intelegem ceea ce se intampla in jur si invatam sa ne comportam asa incat, in contextul atat de particularizat al fiecaruia, sa minimizam sansele ca raul sa ne domine.

Am fost in seara asta in vizita in casa unui om care pentru mine, desi il cunosc de relativ putin timp, iar interactiunile mele de pana acum cu el au fost ferite de intamplari coplesitoare, este un etalon de comportament uman vertical.

Evident, este o simpla perspectiva personala. Respectul fata de el nu ma lasa sa scriu despre incercarile pe care le-a intampinat in viata, fie si fara sa dau vreun indiciu despre cine este vorba, insa urmatoarea povestioara scurta, extrasa din dialogul nostru este extrem de relevanta vis a vis de aceasta idee in care cred la randu-mi, cum ca fiecare dintre noi trebuie sa isi asume situatia in care se afla:

Intr-o discutie despre tutun, imi povestea ca se lasase la un moment dat de obiceiul asta. Ba chiar l-a si tinut vreun an si jumate. S-a reapucat apoi insa, spuse el autoironic in timp ce-si aprindea inca o tigara, pentru ca a considerat ca are probleme. Iar cand am incercat dintr-un soi de politete sa-l sprijin moral, sub umbrela “este de inteles, toti avem probleme”, mi-a taiat replica scurt. Mi-a zis ca refuza sa mai priveasca lucrurile din lumina asta palida. Lucrurile nu sunt atat de rele pe cat ni le inchipuim.

Suntem inzestrati cu abilitatea de a ne dramatiza existenta. Atunci insa cand avem curajul de a face introspectie putem realiza ca lucrurile nu-s atat de negre pe cat ne autodeterminam uneori sa credem ca sunt.

Astazi, in urma unui mix de ganduri negre pe care mi le-am construit pe o fundatie de inchipuiri si dramatizari infantile, am atins o stare de pesimism ce parea ca ma va marca pentru urmatorul segment de timp. Senzatia aceea de inutilitate in tentativa de a alerga pana la orizont. Domnul asta m-a ajutat insa sa-mi dau seama ca eu sunt singurul care ma poate salva de la senzatia asta de pierzanie.

Raspunsul la toate problemele noastre de acest gen este actiunea, in timp ce lamentarea este pentru spirit o metoda sinucigasa. Refuz sa ma plang de relele pe care mi le inchipui. Prefer sa ma concentrez in a face tot ce pot eu face pentru a ma bucura de tot ce-i bun in jur.

Si, crede-ma, la fel ca si tine, orice mi s-ar spune, am de ce ma bucura!

In incercarea mea de a reda ce am auzit aseara intr-un cadru elevat la nivel pur cultural, voi parafraza cateva vorbe de un adevar crunt, ce persista in lumea in care inclusiv eu ma distrug cu fiecare zi:

“In lumea asta, a advertisingului, exista o multime de oameni foarte talentati si capabili, care se intersecteaza cu altii, foarte daunatori. Astfel se ajunge la o cheltuiala extraordinara de talent, timp si bani, care, in cele din urma, nu vad ce beneficii reale aduce. Nu vad marele beneficiu al publicitatii.

Acesti oameni sunt (multi dintre ei) foarte inteligenti si inzestrati, sunt oameni ok in felul lor, doar ca nu au avut curajul sa isi urmeze propriul drum, sa zicem. Iar, in tot acest timp, colegii acestor oameni sunt niste inculti desavarsiti, facuti doar pentru a face si cheltui bani”.

As interveni cu niste completari personale, exemple concrete din propria experienta, insa m-am si ma abtin in continuare din doua motive - nu ma vad destul de talentat incat sa fiu indreptatit sa ma consider intocmai o victima a propriei lipse de sinceritate fata de sine si, pe langa asta, nu e timp acum pentru asta.

Asadar, sa revenim la treaba, ca e devreme si tarziu.